luni, 21 noiembrie 2011

La cazanul de țuică 2011

La cazanul de țuică 
- 2011 -
Țuica de prune românească

Episodul 2

Dacă în prima fotopoveste (episodul 1), despre țuica tradițională românească, am abordat etapele prin care ia naștere această băutură 100% naturală și le-am exemplificat cu imagini și text, pe fiecare în parte, în această fotopoveste,
scot altceva în evidență. 
Este vorba despre atmosfera de la cazanul de țuică și despre, frământări și chin, ca stil de viață.
Imaginile oricum vorbesc de la sine.

Dacă nu știi despre prima fotopoveste (episodul 1), cu țuica românească, o poți vedea aici.

Un alt cazan de țuică, o altă locație, diferite față de ceea ce ați văzut în episodul 1.
Atmosferă dezolantă, care se datorează, nu faptului că toți românii de la sate sunt leneși,
ci pentru că nu au bani și nu mai au nici o modalitate prin care să-i facă.
Practic, li s-a întâmplat cel mai grav lucru dintre toate: nu mai au speranță.


Treptat, se înserează și afară.
Remorca este pe poziție, în fața ferestrei prin care intră jgheabul care va aduce prunele direct în cazan.

Lemnele, uscate "os", sunt crăpate în bucăți mai mici, pentru a da randament maxim.

În vremurile cu orizonturi mai senine, umorul, curat și inteligent, de la țară, avea roade din cele mai năstrușnice.
Exemplul din imagine o confirmă din plin: pe ușa din lemn a clădirii, în care se află cazanul,
scrie "INSTITUTUL DE LIMBI STRĂINE".
Cei care nu știu nicio limbă străină, aici au șansa de a le învăța pe toate, iar cei care știu, aici au două "șanse": ori le perfecționează pe cele cunoscute, ori le uită pe toate; inclusiv pe cea maternă.
Tu în care categorie crezi că te-ai încadra?

Cazanul din cupru. Proprietarul îmi povestește cum i-a fost furat într-o noapte și a avut noroc într-o cunoștiință
care se ocupă cu comercializarea de viței. Această cunoștiință, trecând pe la el, l-a întrebat dacă nu are cumva
niciun vițel de vânzare. Proprietarul a spus că au apus vremurile acelea și la întrebarea: dacă nu cumva știe
vreun cazan de vânzare, că al lui i-a fost furat, prietenul lui i-a zis că a auzit de unul.
Cu ajutorul acestuia, proprietarul a găsit omul de legătură. Cazanul era încă disponibil, pentru vânzare.
Când au ajuns și proprietarul a văzut cazanul, l-a recunoscut, chiar dacă era tăiat în bucăți mai mici.
A alertat politția și astfel a reușit să și-l recupereze.

Proprietarul l-a sudat, iar acum îl folosește din nou.

Lemne uscate, din carpen, și găleata cu lut, umed, pentru a mai repara fisurile
care apar, din cauza temperaturilor ridicate.

O muncă, deloc ușoară, care te solicită și te obosește peste măsură.

Atmosfera se destinde și este întreținută cu tot felul de istorioare amuzante, condimentate cu mici exagerări,
bancuri și maxime. Subiectele, despre problemele cotidiene și cele legate de politică,
reușesc cu brio să trezească nervozitatea degetelor și a mâinilor, muncite din zori și până-n seară,
să aducă mâhnirea, pe chipurile trudite ale sătenilor și să aștearnă tăcerea.

Am terminat de fiert primul cazan și acum urmează al doilea. Jgheabul a fost instalat.

O meserie cam murdară și deloc ușoară.
Te apleci, cu capul în jos, în bazinul de plastic, iei, cu găleata, prunele fermentate și le pui în jgheab.

După ce a fost umplut cazanul, jgheabul este retras, iar capătul lui stă deasupra butoiului din imagine.
Fiind destul de târziu, ceilalți săteni și oameni de-ai casei, au plecat fiecare, pe la casele lor.

Cazanul a fost umplut, focul merge,
iar acum este momentul să se profite de o scurtă perioadă de odihnă.

Învins de oboseală, pălincașul a adormit.

Făcând această muncă istovitoare, zi de zi, pe perioada fiertului prunelor,
căldura focului este cea care nu dă greș niciodată și te cufundă în somn.

Se aude doar focul cum arde cu lăcomie lemnele uscate
și zumzetul motorului, care angrenează lanțurile, din interiorul cazanului,
ce pun în mișcare prunele care fierb de zor.

O imagine, al cărei joc de lumini și culori, pare desprins din basme.

Sper ca flacăra ce menține viața satelor românești și care, în momentul de față, abia mai pâlpâie,
să-și recapete vigoarea și strălucirea de odinioară.
Dacă vom "reuși" să pierdem viața simplă (a nu se înțelege ușoară) din satele românești,
nu vom mai avea nimic, indiferent câți bani am avea.

2 comentarii:

  1. Cristi, dac-ai fi aici, aproape,ti-as aduce si butoaiele mele cu piersica sa le fiarba cazanul tau.... Eu nu gasesc aici pe nimeni disponibil, ba ma mint, ba ca una, ba ca alta si uite asa, ma necajesc ca iar aruncam bunatate de fructe dospite :(

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună Elisa și bine ai venit!
    Am făcut ochii mari când am văzut că am comentariul de la tine. Știi de ce? Pentru că eu citeam pe blogul tău în timp ce tu scriai la mine. :-)
    Referitor la cazan, să știi că există și cazan mai mic, ce se poate folosi în gospodărie. Arată exact ce cel mare din fotopoveștile mele. Din câte știu, este ilegal, deci te cam învăț la prostii. Scuze! :-)
    Însă oamenii de bună credință, care nu fac afaceri din asta, au întotdeauna un înger păzitor.
    Am mai văzut o variantă de făcut țuică, în butoi metalic, cu răcitor. De fapt este același principiu, însă s-au adaptat dacă nu au avut cazan din cupru.
    Numai bine și acum lucrez la o nouă fotopoveste... Sper că îți plac porumbeii. :-)

    RăspundețiȘtergere